Azi am simțit cu totul
că toamna a revenit acasă. Observ în jur siguranța cu care își revendică
spațiul și timpul peste care își recreează
propriul peisaj și îmi doresc să aflu
sursa bucuriei nespuse pe care o încerc admirându-i opera.
M-am născut în mijloc
de septembrie și întotdeauna am iubit toamna, chiar și în zilele ei mohorâte,
cu ploi nesfârșite și frunze răvășite de vânt. Îmi place să cred că fac
parte dintr-un scenariu scris cu mult
înainte de a exista, în care tot ce va fi important în lumea în care trăiesc,
urmează să se întâmple toamna.
Iubesc mirosul ei de
praf umezit amestecat cu frunze
călcate de pași necunoscuți și mi-e drag să mă plimb când plouă, să-i simt
tristețea cu iz amărui și să-i arăt ca îi sunt alături chiar și atunci când
toți ceilalți s-au retras în locuri
cuminți și uscate.
Iubesc sentimentul pe
care numai toamna mi-l poate aduce, acela de retragere spre odihnă, de timp petrecut
cu mine, de reașezare și redimensionare a tot și a toate…
Arunc o privire obiectivă
în trecutul meu și da, mă încadrez în toamna vieții…Și totuși simt că n-am fost
niciodată plecată departe de ea, că am păstrat în suflet imaginea ei chiar și
în zilele de început ale primăverii când, împinsă fiind de energia cunoașterii
și a deschiderii spre nou, am tânjit în
secret după liniștea toamnei. Era mult prea mult început, mult prea multă
schimbare fără putință de întoarcere, mult prea multe alegeri și despărțiri de
tot ce iubeam! Și totul se întâmpla atât de repede! Îmi amintesc doar că îmi
doream să mai stau, să mai simt gustul fructelor dulci coapte toamna și mireasma gemului din
borcanele copilăriei, aliniate cuminți pe raft în așteptarea iernii.
Vara luminoasă, uscată
și explozivă a reînviat în mine nostalgia zilelor răcoroase și umede de toamnă.
A fost mult prea cald pentru sufletul ancorat în vântul cu miros de pământ ud și
stropi mărunți de ploaie, prea multă lumină pentru ochii obișnuiți cu raze transformate în mângâieri de
pomii roșiatici ai toamnei, prea multă muzică și zgomot târziu, în nopțile tumultuoase
de vară, pentru auzul obișnuit cu foșnetul
frunzelor care cad și cu muzica discretă a ploii mărunte dezmierdându-mi cu
delicatețe toate simțurile.
Acum s-a întors și eu, având-o aproape, pare
că am găsit drumul sigur spre liniștea cea înțeleaptă. E ca un vânt răcoros și
înmiresmat care împrăștie praful văratec al nesiguranței și al îndoielii de toate. Mă gândesc acum mai puțin la iarna
ce va’să vie, învelită fiind confortabil în mantia de senzații și culori a toamnei mele.
Iar așa, nu pot decât să aștept o iarnă frumoasă și
așezată, cu licăriri de Crăciun peste zăpada de argint a vieții mele. Simt că e
încă departe, dar o întâmpin cu speranță, pentru că voi avea cu mine culorile vii-arămii din sufletul promis pe vecie toamnei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu