(Textul de față nu se vrea
o analiză a tristeții patologice.)
Despre tristețe s-a scris aproape la fel de mult cât s-a scris despre
iubire, cu siguranță mai mult decât despre frică sau bucurie... și asta pentru
că fiecare dintre noi experimentăm această emoție aproape repetitiv, ca pe un regret profund a
ceea ce nu poate fi schimbat, ca pe o recunoaștere tacită a neputinței noastre
temporare în a deține controlul asupra unor situații, persoane sau stări de
fapt.
Ca orice emoție tristețea este firească și ne permite menținerea contactului cu noi înșine. Unii dintre noi alegem să o confruntăm, încercând să o înlăturăm cât mai rapid cu putință pentru a face loc altor emoții și a restabili un oarecare echilibru psihologic, însă alții permit tristeții să conviețuiască alături de ei perioade lungi de timp, rezistând în mod fatalist noianului său de manifestări, asimilate la un moment dat ca părți ale modului lor de a fi.
Ca orice emoție tristețea este firească și ne permite menținerea contactului cu noi înșine. Unii dintre noi alegem să o confruntăm, încercând să o înlăturăm cât mai rapid cu putință pentru a face loc altor emoții și a restabili un oarecare echilibru psihologic, însă alții permit tristeții să conviețuiască alături de ei perioade lungi de timp, rezistând în mod fatalist noianului său de manifestări, asimilate la un moment dat ca părți ale modului lor de a fi.
Înclin să cred că tristețea e un refugiu care conferă liniște
multora dintre noi, un refugiu din calea confruntării, a schimbării de orice
fel. Cel mai adesea e mult mai confortabil să fii trist, decât să-ți confrunți
frica sau furia; e mult mai sigur să te retragi și să îți trăiești tristețea,
decât să te expui manifestându-ți adevăratele emoții, cele despre care consideri că te-ar putea face cu adevărat vulnerabil. Mai mult, unele persoane aleg tristețea ca
fiind o strategie de viață mult mai facilă în îndeplinirea unor beneficii inconștiente stabilite timpuriu.
E adevărat că fiecare om este influențat în
dezvoltarea sa de modelele introiectate de-a lungul copilăriei și că uneori
tristețea nu e decât o alegere asimilată inconștient și etalată firesc în
situațiile de distres, un comportament acceptat în cadrul familiei de
proveniență în defavoarea altor comportamente considerate ca fiind
inacceptabile, precum frica, furia sau chiar bucuria.
Și cu toate aceste conștientizări, tristețea se poate
transforma ușor dintr-un tărâm sigur într-unul extrem de alunecos, dintr-o bază de siguranță,
într-o insulă necunoscută fără ieșire, pe suprafața căreia refugiul liber consimțit poate deveni cu ușurință domiciliu
forțat.
Vă invit să analizați la voi înșivă cum și mai ales în ce context
alegeți să fiți triști, în loc să fiți înfricoșați, furioși sau chiar fericiți și
să faceți pași siguri către trăirea adevăratelor emoții, ca o cale sigură spre
a trai autentic, iar dacă strategiile voastre par să nu producă rezultate concrete, să alegeți psihoterapia
ca sprijin în acest demers.