Cu marea în suflet

Avem cu toții marea în suflet.  O purtăm cu noi liniștită, tainică, adâncă, dovadă incontestabilă a propriei noastre nemărginiri. Ne scufundăm în măreția ei protectoare atunci când simțim că aerul  ne e potrivnic, înghețat  sau mistuitor de fierbinte, iar acolo ne regăsim liniștea primordială de a cărei existență aproape uitasem.

Mă pregătesc să întâlnesc marea cu nerăbdătoare emoție ca și cum existența ei materială îmi confirmă propria existență, iar imensitatea ei observabilă,  propria-mi imensitate, adeseori neobservabilă. Iubesc furia ei sacadată, ritmică, ciclică din anotimpurile reci, tot atât cât îi iubesc resemnarea cu reflexe aurii dogoritoare din mijlocul verii și regăsesc în felul ei de a fi, propria-mi dorință  de a fi în libertate.

M-am născut înconjurată de munți și ani de-a rândul am simțit pregnant  absența lor impunător-protectoare din peisajul locurilor în care m-am mutat. Întâlnirea cu marea însă a fost diferită...a fost ca și cum o cunoșteam, o iubeam în taină de dinainte de a mă naște. O regăsisem  în realitate cu mult mai frumoasă  decât mi-o imaginasem, iar locul îndepărtat în care se confunda cu cerul părea un loc magic în care  toate dorințele pot fi îndeplinite.

Am înțeles mai târziu că în locul acela marea se confruntă cu propria mărginire, acolo se odihnește pentru că în sfârșit își acceptă limitele.